Multumim, Catalin, inca odata!

Cum, în ultimul timp, m-am “jucat” destul de mult cu diverse pietre naturale şi artificiale de ascuţit, voi încerca să fac o sinteză succintă a informaţiilor care mi-au părut interesante. Multora le vor părea banale, dar sper că voi oferi mai multe răspunsuri faţă de câte noi dileme voi provoca!

La nivelul cel mai de jos, pietrele de ascuţit pot fi împărţite în două mari categorii: naturale şi artificiale. În acest articol mă voi ocupa de pietrele naturale, urmând să revin asupra pietrelor artificiale într-un articol ulterior.

Pietrele de ascuţit naturale

De mii de ani  oamenii au folosit diverse pietre existente în natură pentru ascuţirea armelor şi uneltelor. Desigur, unele astfel de pietre s-au dovedit mai bune decăt altele, dar majoritatea pietrelor din natură sunt inutilizabile pentru ascutit. “Secretul” acelor pietre bune pentru ascuţit s-a transmis de la o generaţie la alta, astfel,  în mai toate regiunile lumii exista exploatări tradiţionale ale acestor roci care au şi primit numele locaţiilor respective. Cele mai cunoscute astfel de locaţii care îmi trec prin minte acum sunt: Arkansas (SUA), Washita (SUA), Thueringen (Germania), Escher (Germania), Wastila (Finlanda), Rozsutec (Polonia), Nakayama (Japonia), Belgia.

Pe lânga aceste foarte cunoscute tipuri de pietre naturale, există multe altele bune pentru ascuţit, dar care nu au depăşit graniţele comunităţilor locale care le folosesc. Chiar şi în Romania, în anumite regiuni mai există încă cunoaşterea acestor pietre şi a locurilor în care se găsesc!

Contrar credinţei unora, însă, nu orice piatră este potrivită pentru ascuţit! Din contră chiar, majoritatea nu sunt adecvate! Pe lângă pietrele foarte eficiente la ascuţit (acestea ne interesează pe noi) şi pietrele total nepotrivite (majoritatea), mai există o categorie intermediară de pietre din care fac parte cele oarecum abrazive, dar care nu sunt foarte eficiente (conţin putine particule abrazive). Aceste pietre pentru a fi folosite ocazional, pe teren, dar nu merită atenţia noastră pe termen lung.

Structura:

Ceea ce face ca o piatră anume să fie o potenţială candidată la accesul în grupul pietrelor potrivite pentru ascuţit este prezenţa unor particule f. dure în structura ei. În principal, aceste particule dure sunt cristale de: oxid de aluminiu (corundum), oxid de siliciu (novaculit) şi silicaţi (silicat de fier, de magneziu, calciu, mangan, aluminiu, crom). Atenţie, o rocă dură nu înseamnă că ea este bună pentru ascuţit, chiar din contră! De exemplu, granitul sau andezitul nu sunt bune, chiar dacă sunt roci dure. Primul test pe care-l putem face ca să eliminăm o roca din rândul celor potenţial abrazive este să verificăm dacă ea “prinde luciu” la ascuţire, adică dacă devine lucioasă după ce trecem metalul peste ea de câteva ori. Roci ca marmura, granitul, travertinul, calcarul, andezitul etc “prind luciu”, aşa că nu sunt ceea ce căutăm !

Dintre pietrele bune pentru ascuţit, majoritatea sunt gresii sau ardezii, adică conglomerate de particule (posibil abrazive) agregate împreună de un material liant. O piatră foarte bună de ascuţit va avea o concentraţie mare de particule abrazive (> 20%) într-un liant de duritate mai mică (pentru a se eroda treptat la ascuţire şi a expune noi particule abrazive), dar nu foarte mică (pentru a nu fi foarte sfărâmicioasă piatra în ansamblu).

Marea majoritatea pietrelor naturale japoneze sunt de tip gresie. Pietrele belgiene (coticule) sunt de tip ardezie iar particulele abrazive sunt silicaţi – cristale multi-faţetate dure.

Pietrele abrazive din clasa gresiilor şi ardeziilor conţin particule dure agregate de un material liant moale.

Piatra japoneză din cariera Shoubudani (din clasa gresiilor)

Pietre belgiene galbene şi gri-albastre (din clasa ardeziilor)

În funcţie de concentraţia de particule abrazive conţinute, o piatră de acest tip (conglomerat) este mai eficientă sau mai puţin eficientă la ascuţit. De exemplu, pietrele belgiene galbene pot conţine peste 40% particule abrazive ceea ce le face foarte eficiente. Pietrele belgiene gri-albastre au această concentraţie ceva mai mica (~30 %) ceea ce le face ceva mai puţin eficiente decât cele galbene (totuşi, ele sunt mai eficiente decat multe alte pietre abrazive naturale).

O categorie aparte de pietre naturale de ascuţit sunt cele cu structură cristalină uniformă, cum sunt pietrele tip Arkansas şi Washita (tot un tip de “Arkansas” moale). Ele au la bază o latice (matrice 3D) de cristale de oxid de siliciu (novaculit). Cristalele sunt întrepătrunse şi nu se poate vorbi de un liant care le reţine în structură. Aceste pietre sunt, per ansamblu, mai dure ca pietrele conglomerate cu liant. Acest lucru le face mai rezistente la uzura în timp dar şi ceva mai puţin eficiente ca abrazivitate, deoarece noile particule abrazive sunt expuse mai greu (piatra “se încarcă” mai uşor cu resturi devenind mai puţin abrazivă). Acest tip de pietre prezintă o oarecare similitudine în funcţionare cu o pilă (excrescenţe ascuţite faţă de o suprafaţa de aceiaşi duritate), pe când pietrele conglomerate sunt mai similare cu hartia abrazivă – şmirglul (particule dure lipite pe o suprafaţă mai moale). Despre aceste pietre cu structură cristalină se poate spune că conţin peste 90% particule abrazive. Dar, deşi au o concentraţie mai mare de material activ, de multe ori sunt mai puţin eficiente decât pietrele conglomerate datorită modului mai lent de expunere a unor particule noi şi datorită fenomenului de încărcare cu reziduuri rezultate în urma procesului de ascuţire. Lubrifierea, în cazul acestor pietre, este esenţială deoarece permite transportul reziduurilor spre margini (astfel reducându-se fenomenul de încărcare).

Pietrele abrazive cu structură cristalină sunt formate din cristale dure, întrepătrunse. Nu exista liant care menţine integritatea, dar pot exista impurităţi prinse în structura cristalină

Datorită structurii cristaline fără liant, unele pietre de Arkansas sunt translucente,  deoarece cristalele de novaculit sunt ele însele translucente.

Piatra Arkansas translucentă, cu structură cristalină

Utilizare:

Toate pietrele abrazive naturale se utilizează umezite din belşug cu apă. Pietrele cristaline de tip Arkansas se pot utiliza şi lubrifiate cu ulei usor (aşa se utilizau tradiţional, de unde si numele de pietre de ulei – oilstones). Acest ulei uşor este mai degrabă petrol decât ulei (“oil” în engleză înseamnă şi petrol), aşa că nu se va folosi ulei de floarea soarelui, măsline, in etc! Eu recomand utilizarea apei ca agent de lubrifiere pe toate pietrele abrazive, deoarece întreţinerea pietrei (o operaţie frecventă) este mult mai uşoară. Unul dintre argumentele celor care folosesc ulei este că, astfel, nu există pericolul ruginirii lamei ascuţite. Acest lucru, însă, nu se va întampla dacă lama este ştearsă bine dupa ascuţirea cu apă!

Dacă piatra utilizată este foarte poroasă şi absorbantă, aceasta se va scufunda în apă pentru câteva minute înainte de utilizare. Acest lucru se face pentru saturarea pietrei cu apă, în caz contrar apa picurată pe piatră pentru lubrifiere va fi absorbită imediat iar suprafaţa va redeveni uscată. Acesta este modul în care se folosesc majoritatea pietrelor japoneze, de obicei foarte poroase.

De altfel, pietrele din categoria gresiilor, cum sunt toate pietrele japoneze sunt foarte poroase, mai poroase şi mai absorbante decât pietrele de tip ardezie, cum este piatra belgiană (coticule). Din acest motiv, piatra belgiană nu este necesar a se scufunda în apa în prealabil. Este suficientă umezirea regulată a suprafeţei în timpul utilizării, piatra nefiind foarte absorbantă.

În utilizarea regulată se va încerca folosirea întregii suprafeţe a pietrei, pentru o erodare uniformă. O piatră erodată neuniform (ce prezintă denivelări) va trebui să fie planeizată în prealabil (a se vedea secţiunea “Întreţinere” de la sfârşitul acestui articol).

Pentru sporirea abrazivităţii anumitor pietre (în special a celor dure), se poate forma în prealabil ascuţirii efective o pastă abrazivă pe suprafaţa pietrei. Această pastă se formează de la sine în timpul utilizării, dar la pietrele dure acest fenomen este mai lent. Din acest motiv formarea pastei poate fi “ajutată” prin frecarea pietrei cu o altă piatră de acelaşi tip (de obicei este o piatră micuţa, dedicată acestui scop) sau cu o piatră diamantată. Nu se va folosi un alt tip de piatră pentru a nu contamina pasta abrazivă cu particule de alt tip şi altă granulaţie! Piatra va fi lubrifiată din belşug în timpul procesului de formare a pastei abrazive. La pietrele japoneze foarte scumpe această pastă abrazivă nu va fi spălată după utilizare ci va fi lăsată să se usuce pe suprafaţa pietrei. În acest fel se poate prelungi durata de viaţa a pietrei respective, prin conservarea pastei obţinută prin abraziune.

Şi pietrele belgiene pot fi utilizate prin formarea de pastă abrazivă în prealabil, dar acest lucru nu este neapărat necesar, pasta formându-se şi de la sine în timpul ascuţirii.

Calitate:

În primul rând trebuie să fac următoarea remarcă: pietrele naturale nu sunt perfecte, nu sunt uniforme (ca culoare, granulaţie, structură) şi nimeni nu garantează calitatea unei pietre anume! Ce înseamnă aceste lucruri? În mare, pietrele naturale pot prezenta variaţii de culoare, incluziuni de alte materiale decat cele dorite, fisuri, inconsistenţa puterii de abraziune etc. Desigur, exista şi pietre naturale care sunt mai aproape de perfecţiune decat altele, dar acestea sunt rare şi, deci, scumpe. Preţul unor exemplare rare de pietre japoneze, în special din cele utilizate în mod tradiţional la ascuţirea săbiilor de samurai, pot ajunge şi la peste 10.000 USD pentru o bucată de 1kg! Prin încercarea mai multor pietre naturale, însa, se pot descoperi pietre de calitate satisfăcătoare şi la preţuri de cateva zeci de dolari!

În mod general, aş putea spune că preţul reflectă calitatea, dar această viziune este una simplistă! Se pot găsi pietre decente la 50 USD dar se pot lua pietre nesatisfăcătoare la 150 USD. Sau se poate găsi o piatră de 100 USD mai bună ca una de 250 USD, dar una de 500 USD va fi cu siguranţă mai bună ca una de 50 USD! Cel mai important este să încercăm piatra înainte să o cumpăram, dacă acest lucru este posibil, sau să o achizitionăm dintr-o sursă de încredere (cineva care cunoaşte pietrele şi le testează personal şi individual. Acest mod de achiziţie, însa, elimină posibilitatea găsirii unor chilipiruri, dar ne şi garantează că nu luăm “ţeapă”).

Granulaţie:

Granulaţia măsoară, în principiu, dimensiunea particulelor abrazive conţinute de o piatră. Cu cât aceste particule sunt mai mici, cu atât piatra este mai fină. O piatră fină poate fi slab abrazivă, dar poate fi şi puternic abrazivă. Puterea de abraziune relativă (la granulaţie) ţine de concentraţia de particule abrazive şi nu de dimensiunea acestora.

Din păcate, dimensiunea particulelor abrazive dintr-o piatră naturală nu este uniformă, putând varia în limite largi. Astfel, granulaţia efectivă a unei pietre este dată de dimensiunea celor mai mari particule abrazive pe care le conţine. O piatră cu particule abrazive majoritar fine dar care conţine multe particule mari (dar nu suficiente încât să poată fi considerată o piatră grosieră) va fi o piatră fără mare valoare, neputând fi considerată fină dar nici aspră! Probabil, marea majoritate a pietrelor posibil abrazive întâlnite în natură se încadrează în această categorie (piatra în general fină, dar contaminată cu particule grosiere). Pietrele cu adevărat utile pentru ascutire sunt doar o foarte mică parte din totalul pietrelor naturale! Este o mare bucurie să găsesti personal o astfel de piatră, dar este si o întâmplare deosebit de rară!

Ca o constatare bazată pe experienţă: pietrele naturale tind să aibă o granulaţie medie spre fină. Este destul de greu de găsit o piatră naturală foarte abrazivă şi cu granulaţie grosieră. Din acest punct de vedere, pietrele naturale fine  şi medii vor fi bine complementate de pietrele artificiale grosiere, ieftine şi uşor de procurat.

Deoarece granulaţia priveşte atăt pietrele naturale cât şi pe cele artificiale, voi prezenta mai multe detalii despre acest subiect într-un articol ulterior. În principiu, granulaţia este reprezentată printr-un număr între 40 şi 15,000. O valoare sub 1,000 a acestui număr desemnează o piatră grosieră. O valoare peste 5,000 desemnează o piatră fină. Pietrele cu granulaţie medie se încadrează în intervalul 1,000 – 5,000.

Întreţinere:

Pentru o întreţinere uşoară a pietrelor naturale recomand utilizarea lor cu apă pe post de lubrifiant. Deşi se poate utiliza un ulei fin sau petrol pentru lubrifiere, acest lucru face întreţinerea mai dificilă. În plus, o piatră o dată utilizată cu ulei nu mai poate fi ulterior utilizată cu apă (decât dacă este eliminat stratul superficial îmbibat cu ulei).

Întreţinerea de rutină a unei pietre de ascuţit implică curaţarea acesteia dupa utilizare, în acest scop putându-se utiliza apă curată sau apă şi săpun lichid. Pietrele japoneze foarte scumpe nu se vor spăla de pasta abrazivă de pe suprafaţă, pentru prelungirea vieţii pietrei.

Periodic, suprafaţa oricărei pietre trebuie să fie planeizată, deoarece prin folosire aceasta se erodeaza neuniform. O utilizare atentă întârzie acest fenomen, dar nu-l elimină! Planeizarea se face cu o piatră artificială diamantată sau pe o coală de hârtie abrazivă lipită pe o suprafaţă perfect plană (sticlă, MDF, faianţă, placă de granit etc). Piatra sau hârtia abrazivă folosite pentru planeizare vor fi bine lubrifiate cu apă!

Dacă piatra are fisuri contaminate cu particule străine nedorite, aceste fisuri se vor adânci cu ajutorul unui obiect ascuţit pentru aducerea lor sub nivelul de bază al suprafeţei pietrei. Uneori aceste fisuri sunt prezente în pietrele mai iefine, dar nu transformă o piatră într-una complet neutilizabilă! Eu văd aceste fisuri ca un compromis uneori acceptabil pentru a avea o piatră bună la un preţ mic!

Avea de toate (din punctul meu de vedere, nu din al lui) – forja, carbuni, ciocane, baie pentru calire, si o bucata de otel de arc. Destul de lunga – si m-a intrebat ce as vrea. M-am uitat la bucata de otel, m-am gandit sa nu fiu prea nesimtit (o mica batalie intre tentatie si bun-simt), si pana la urma am decis sa facem un wakizashi¹ .

Am vazut si cutitele faurite de el pana in acest moment – mi-au ramas ochii la un tanto si la un cutit de cizma – extraordinare! Mi-a facut cadou si o bucata de IPE² ca sa confectionez manerul pentru Wakizashi.

Din pacate, pentru ca timpul este o problema pentru amandoi, a trebuit sa amanam finalizarea lamei Wakizashi – si astept nerabdator continuarea!. Pana atunci, gasiti niste poze mai jos.

Multumesc, Dragos!

123►

1. Wakizashi – sabie traditionala japoneza, cu lama intre 30 si 60 de centimetri. Wakizashi era purtata de obicei impreuna cu katana de samurai sau de soldatii Japoniei feudale. Sursa
2. IPE – material lemnos foarte dens, mai greu decat apa – singurul lemn care nu pluteste

Am gasit tot la Brisa niste tutoriale – Tutorial 1 |  Tutorial 2 | Tutorial YouTube – si dupa ce le-am studiat, m-am apucat de treaba. Evident, nu conteaza ca nu am la dispozitie cuptor, presa, fierastrau, ceva de slefuit – eu sunt roman si ma descurc. Bine ca aveam kydex! Ce s-a intamplat in final, veti vedea mai jos.

Asa ca mi-am pregatit niste scule – ce aveam prin casa:

Am invelit cutitul in niste banda izolanta – ca sa am un pic de spatiu liber in teaca cand va fi gata si ca sa nu se lipeasca kydex-ul de manerul din plastic/cauciuc.

Am bagat bucata de kydex in aragaz sa o incalzesc. Primele greseli – ba o lasam prea putin, si pana ajungeam cu ea pe masa se intarea, ba o indoiam aiurea, ba ma frigeam (acum mi-am cumparat manusi termoizolante), ba la sfarsit am lasat-o cam mult – si emitea un miros ciudat, care din pacate a intrat un pic si in aragaz. Nororcul meu ca nu a sesizat nimic jumatatea mea mai buna.

Asa ca am pus kydex-ul pe un fund de lemn, l-am indoit (aproximativ) dupa forma cutitului, l-am presat cu greutatea mea si cu un ciocan de tamplarie si a iesit, asa, ceva cam dupa forma cutitului – dar deloc frumos cum vazusem pe diverse site-uri.

Am incercat apoi sa mai incalzesc punctual teaca din kydex cu phoen-ul, dar nu este o solutie viabila:

Asa ca am facut niste gauri cu sula, i-am mai dat niste ciocane, si a iesit o teaca… neterminata si cam naspa. Voi incerca week-end-ul acesta sa o finalizez, si voi pune poze cu ea in forma finala. Acum mi-e prea rusine de rezultat.

Materialul kydex este foarte folositor, si cred ca este si usor de manevrat daca ai toate instrumentele necesare si un pic de experienta. A fost un experiment esuat, dar care pe mine unul m-a invatat multe.

]]> http://www.cutite.net/2010/03/teaca-din-kydex-esec-aproximativ/feed/ 3 http://www.cutite.net/2010/03/expoaventuri-martie-2010-un-pic-dezamagitor/ http://www.cutite.net/2010/03/expoaventuri-martie-2010-un-pic-dezamagitor/#comments Tue, 23 Mar 2010 15:48:18 +0000 Bogdan http://www.cutite.net/?p=433 Expoaventuri¹ mi s-a parut un pic dezamagitor anul acesta, fata de editia de anul trecut. Anul asta am semnat condica impreuna cu Alex si cu Y x K, ambii de pe bushcraft.ro.

Am fost intampinati la intrare de niste 4*4 foarte interesante – cred ca Yety ar fi pierdut ceva timp admirandu-le. Apoi am vazut ca firma Cabela’s are reprezentanti in Romania – din pacate nu am apucat sa compar preturile.

La cutite… hmmm. Subtirel, subtirel Expoaventuri 2010.

Magazine: Fiskars (care au cam marit preturile – anul trecu cosorul costa 120 RON la targ, anul asta costa 150), un nou magazin care se si promova – Military Trend, care avea expuse foarte multe cutite Muela, si inca unul-doua, cu tot felul de generalitati…

Eu unul mi-am luat un cutit Fiskars, o baioneta mai veche si un no-name chinezesc, care imi placea foarte mult cum arata. Si le-am admirat pe domnisoarele care faceau promotie la viermi.ro .

Dar vedeti mai bine pozele:

12►

1. Expoaventuri – Targ dedicat pescuitului sportiv, vanatorii si activitatilor outdoor in general | Website

M-am gandit ca ar fi interesant sa strang pe cat posibil la un loc informatiile cele  mai interesante pe care le gasesc – despre cutite, despre bushcraft, despre supravietuire.

Pagina de Resurse va fi up-datata constant, pe masura ce gasesc materiale interesante.

Voi ce credeti ca ar trebui sa fie acolo?

Desi nu se considera un expert in cutite, a avut bunavointa (si rabdarea) sa faca un review video al cutitului, pe care il puteti urmari mai jos:

Multumim, Alex! Cititi un review mult mai complet al cutitului Ray Mears Bushcraft pe blogul lui.

Sursa foto.

1. Alex “Calatorul” – unul dintre cei mai pasionati, publici si vocali bushcrafteri romani. Blog | Twitter | Website

Gasiti mai jos o serie de fotografii de la desfacerea cutiei:

Primele pareri despre Trekkerx:

• Sta foarte bine in mana (in a mea, cel putin); unora li s-ar putea parea ca manerul este prea mic
• Lama pare sa fie foarte foarte solida
• Manevrabilitatea este un pic greoaie – introdusul/scosul din teaca este destul de dificil – poate nu trebuia sa sterg vaselina de pe el? sau trebuie sa-i mai dau niste timp de utilizarE
• Modul de ambalare este impresionant – cutitul nu este in teaca, este invelita intr-un plastic si are vaselina (cred) pe toata lungimea lamei; manerul este protejat cu o folie de protectie
• Este foarte-foarte ascutit

Multe multumiri lui Cristi de la Arcuri-Cutite – faima l-a precedat, dar interactiunea cu el a fost foarte placuta – si il recomandam cu drag tuturor doritorilor.

Gasiti mai jos o serie de fotografii cu exemplarul detinut de muzeu.

1. Istoric

Prima mentiune despre acest tip de cutite apare in cartea Tracia³ in anul 1974 si in articolul Roman folding spoons⁴ din anul 1976. Alte mentiuni au fost publicate in anii 1984, 1988 si 1998. La momentul publicarii primului articol se cunosteau deja cateva artefacte de acest tip – mai ales linguri care se pliau.

Dar cutitul roman de tip Swiss Army care se bucura de atata publicitate astazi nu a fost primul descoperit, ci al patrulea. Primele doua au fost (cronologic) cutitul de la Ventimiglia, Italia, si cutitul de la Lioblen, Bulgaria.

Cutitul de la Ventimiglia

Cutitul de la Lioblen

Sursa foto.

In anul 1986, casa de licitatii Christie’s din Londra a scos la licitatie un cutit asemanator:

2. Mai multe despre cutit

Cutitul roman de tip Swiss Army care se afla la Fitzwilliam a fost dezgropat in zona Mediteraneeana, si era compus in mare parte din argint – mai putin lama efectiva a cutitului, care era formata din fier. Mai includea o lingura, o furculita, o sula, o spatula si o scobitoare (!!!). Dimensiunile sunt de 88 * 155 cm.

Artefactul a fost descoperit acum peste 20 de ani, dar a intrat in custodia muzeului doar in 1991.

Purtatorul de cuvant al muzeului a declarat:

Artefactul a fost probabil produs intre anii 200 si 300 d.Ch., cand imperiul Roman era o mare putere. Expansinea Romei – care, inainte de anul 500 i.Ch. fusese doar un mic stat italian – a facut ca anumiti indivizi, poate ca proprietarul cutitului, sa devina foarte bogati.

Acesta ar fi putut sa-i parvina fie prin cucerire, fie indirect, prin “oportunitatile de afaceri” oferite de imperiu.

Nu stim aproape nimic despre persoana care detinea acest cutit ingenios, dar poate a fost unul dintre cei care au profitat de vasta expansiune a Romei – trebuia sa fie bogdata pentru a poseda un asemenea obiect de lux.

Poate ca era un calator, care avea nevoie de o ustensila practica ca acesta in calatoriile sale.

In timp ce alte bricege, mai putin elaborate, erau turnate in bronz, complexitatea acestuia si faptul ca este facut din argint sugereaza ca este un obiect de lux.

Sursa citat.

3. Controverse, controverse

Acest tip de cutit roman a nascut multe controverse – mai ales datorita prezentei furculitei, fiind un lucru general acceptat faptul ca romanii mancau cu mana, nu cu furculita. Ultimele descoperiri au demonstrat faptul ca romanii (probabil cei bogati) se ajutau de un mic trident din fier pentru a consuma carnea.

O alta problema a constat in datarea exacta a perioadei in care a fost fabricat – datarea cu carbon⁵ se aplica doar la resturile organice, iar termoluminiscenta⁶ se aplica doar pentru ceramica.  Muzeul a beneficiat de expertiza a trei specialisti care au garantat veridicitatea produsului.

De asemenea, cutitul roman descoperit la Lioblen in Bulgaria era localizat intr-un mormant roman care a fost realizat intre secolele 2-3 d.CH. Astfel acest tip de cutite au parte si de o analiza contextuala relevanta care ne indica destul de precis epoca in care erau folosite.

1. “Swiss Army” – brand de bricege sau de instrumente multifunctionale. Patentul apartine formelor Wanger si Victorinox, furnizorii traditionali ai armatei elvetiene. Site Victorinox | Site Wenger
2. Muzeul Fitzwilliam – muzeul de arta si antichitati al Universitatii Cambridge. Website
3. Tracia – autori: Demetri Ovouarrov, O Naleoune Geroonov, B Drevnee Phrakee, publicata la Sofia, 1974, paginile 345-352
4. Roman folding spoons - autor: Sherlock, D; aparut la Londra in publicatia “Transactions of the London and Middlesex Archaeological Society”, 1976
5. Datarea cu carbon - metoda de datare radiometrica care poate determina varsta materiei organice cu pana la 60.000 de ani in urma. Sursa
6. Datarea termoluminscenta – metoda de datare ce determinca varsta unui obiect prin masurarea dozei de radiatii acumulate de cand obiectul care contine cristale minerale a fost incalzit sau expus la soare. Sursa

• cine vrea, pune bani la comun
• cumparam un obiect de interes pentru testat (cutite, topoare, corturi, rucsaci, binoclu, coarda, etc.)
• incepe sa se plimbe pe la toti doritorii o anumita perioada (cel care-l primeste il transmite mai departe, etc.)
• cand s-au jucat toti cu el, facem o tombola, si un norocos va primi obiectul, spre deplina sa satisfactie

Va rog sa observati ca am scris “doritorii”, nu “cei care au contribuit la achizitie”. Asadar, este un review deschis, pentru oricine e interesat.

Evident ca regulile sunt perfectibile, evident ca vor aparea probleme (sper ca nu). Dar e un MARE pas inainte, spre crearea unei adevarate comunitati.

Primul subiect de review este un Khukuri, achizitionat de la Arcuri-Cutite:

Sursa Foto

Mai avem trei amatori pana in acest moment care si-au anuntat disponibilitatea de a contribui pentru urmatoarele produse, si avem chiar si doua propuneri pentru luna martie – toporul Gransfors Bruks – Small Forrest Axe si rucsacul ANDE LYSKAMM 40.

Mai asteptam propuneri, dupa care vom face un sondaj pentru a stabili care va fi produsul lunii martie.

Sursa foto top articol.

De ce? Pai, in primul rand, este cutitul lui Ray Mears¹, considerat de o buna parte a celor interesati de subiect tatal, bunicul, unchiul si nasul bushcraft-ului. Cu siguranta, el fost cel care a popularizat acest cutit.

1. Istoric

Cutitul Woodlore a fost creat de Alan Wood , in stransa colaborare cu Ray Mears, in anul 1990.

2. Cutitul in sine

• Materialul utilizat pentru lama este otel carbon O1
• Cutitul este full tang
• Manerul este fabricat din artar
• Lungimea lamei este de 11 cm
• Duritatea este RC 59

3. Cum imi cumpar un Woodlore?

Partea cu adevarat interesanta este modul de achizitie. Care mod sunt de fapt vreo 3, daca nu chiar 4…

a. Achizitie de pe site-ul Ray Mears

Cutitul Woodlore poate fi achizitonat de pe raymears.com, din sectiunea Online Shop, la pretul de 270 de lire sterline. Partea proasta este ca, din pacate, exista o lista de asteptare de aproximativ 10 ani (!!!) pentru achizitia cutitului, facut manual de  Alan Wood. Deci, daca banii nu sunt o problema (desi cine stie ce se intampla in 10 ani), si nici timpul, va puteti inscrie.

b. Achizitia cutitului Ray Mears Bushcraft Knife

Daca nu mai puteti astepta 10 ani, tot la Ray Mears pe site gasiti “the next best thing” – cutitul special pentru bushcraft al lui Ray Mears. Cu foarte putine diferente fata de cutitul Woodlore (un pic mai greu, alt material pentru maner), fabricat tot manual de Stephen Wade Cox², branduit cu logo-ul lui Ray Mearssi cu al lui Stephen, este disponibil la un pret de 250 de lire sterline.

Gasiti mai jos niste fotografii.

c. Achizitia unui cutit de pe site-ul lui Stephen Cox

Puteti sa achizitionati direct, de exemplu, un cutit cu aceleasi specificatii ca si cutitul de bushcraft Ray Mears, la pretul de 137 de lire sterline. Sau, pentru 65 de lire, achizitionati un kit pentru fabricarea cutitului – lama, lemn pentru maner, nituri, tot ce trebuie. Sau puteti sa comandati niste trasaturi extra – model anume pentru tang, inscriptii si decoratii lama, etc.

d. Achizitia unei clone Woodlore

Si aici… gasiti peste tot, inclusiv la faurari din Romania.

4. Concluzie

Nu stiu daca se cade sa trag concluzii, mai ales ca nu am vazut niciun cutit Woodlore pana acum. Asa ca nu voi vorbi despre performanta, despre cat de util sau inutil este. Mi se pare, totusi, ca este un mare produs de marketing. Are cu siguranta toate aspectele – un promotor faimos,  Ray Mears, este destul de greu accesibil (tineti minte lista de asteptare de 10 ani?), o isterie (justificata sau nu), si cu siguranta, admiratorii fanatici si detactorii la fel de fanatici.

Si considerand faptul ca tot stocul de pe raymears.com se vinde constant, desi costa practic dublu fata de cutitul de pe site-ul lui Cox, eu nu pot decat sa spun, din perspectiva marketing: WOW!

Pentru mai multe opinii, mai mult sau mai putin patimase , unele de la oameni mai avizati decat mine, citi topicul acesta de pe forumul Bushcraft.

Surse foto: raymears.com si SWC

1. Ray Mears – Autoritate in domeniul bushcraft si supravietuire. Intemeietorul scolii de buscraft Woodlore (in 1983). Vedeta TV – autor al seriilor Tracks, World of Survival, The Essential Guide to Rocks, Extreme Survival, Trips Money Can’t Buy with Ewan McGregor, The Real Heroes of Telemark, Bushcraft Survival, Wild Food, etc. Website
2. Stephen Wade Cox – Faurar de cutite englez. Activitatea in acest domeniu a  debutat la inceputul anilor ‘80,  avandu-l ca mentor pe bunicul sau.  Din datele prezentate pe site, produce doar cutite tip Woodlore si cateva mici variatiuni. Website